Întâmplarea care mi-a schimbat viața

roses  Iunie,
ora 22 și nu mai știu exact cât; autogara Galați. Inima îmi bătea foarte puternic în piept. Nu dormisem cu o noapte înainte, eram nerăbdător, abia așteptam să o văd. Stăteam și fumam în colțul autagarii, așteptam mașina cu care venea ea. Deși când am plecat de acasă cerul era senin, nu cu mult timp după ce am ajuns acolo, a început să picure.

“Ploaia nu face decât să mă emoționeze și mai tare..” mi-am zis, tremurând pe sub cămașa mea foarte subțire și cu mâneca scurtă, care se lipise deja de mine.

“- Nu-mi vine să cred că a început să plouă. Acum ajung.”

Era la intrare în Galați când mi-a trimis mesajul, deci urma să mai întarzie.
Inima îmi bătea și mai tare, cred că cunoști senzația. Am mai aprins o țigară și încă una. Nici nu mai știu câte am aprins, timp în care mă uitam după fiecare microbus care trecea și nu oprea. Era deja trecut de 23:10, oră la care trebuia să ajungă deja. Începeam să am îndoieli: Dacă nu vine? Dacă mă sună și spune că a fost o glumă? Dar nu putea fi glumă, n-ar fi făcut asta. Deja îmi făceam prea multe griji. Am mai aprins o țigară, mai aveam două sau trei în pachet, nu mai știu, când un maxi-taxi oprește la câțiva metri de mine și coboară ea, zâmbind timidă. A fost pentru prima data în viață când pur și simplu m-am blocat. Nu știam ce să-i spun, doar o priveam venind spre mine. În mintea mea deja se instalase teama: Dacă nu mă place? Dacă nu sunt cum se aștepta ea? Vorbisem doar pe internet, poate ea avea alte așteptări. În schimb ea era exact cum o văzusem eu. Era atât de frumoasă și era acolo doar pentru mine. A mers 300 km doar să mă vadă pe mine. Vorbisem înainte:
“- Când ne vedem, o să fie așa.. 10.000.000 emoții pe secundă.”
A fost exact cum a spus ea, doar ca n-am știut cum sa mă manifest pe moment si ea a ințeles altceva. Era lângă mine, iar eu eram pierdut total. Nu am sărutat-o atunci dar, Doamne, cât de mult voiam să fac asta. Nu s-a întâmplat, pur si simplu. Am simțit atunci că a fost primul pas greșit, dar am râs amândoi pe tema asta mai târziu. I-am luat rucsacul și am plecat spre casă, pe jos. “Acasă” era undeva la 3.5 – 4 km. Am făcut în jur de 60 minute, dacă apreciez eu corect. Am râs, am vorbit despre fel și fel de chestii fără sens, mă mai plangeam din când in când in gluma ca e rucsacul prea greu (ce, ți-ai luat casa cu tine la Galați?). Eram amândoi pierduți. Nu o cunoșteam destul de bine, dar puteam spune că și ea era pierdută, cel puțin la fel de mult ca și mine. Mergeam ușor pe Domneasca și iși facea fel și fel de filme despre subsolurile universității, dacă o trage cineva de picioare acolo? Păi și eu ce mai eram atunci dacă nu protectorul ei?

Ne-am așezat pe o bordură în Vultur să fumăm, chiar lângă gradiniță. În noaptea aia a fost un festival, ceva pe faleză, că treceau mulți oameni pe lângă noi. Ne-am pornit iar spre casă, la fel de încet. Din când in când îmi lua mâna și și-o așeza in jurul gâtului, făcea piruete, iar eu nu mai puteam de fericire.
Pe Dimitrie Bolintineanu am fost martori la nașterea unor pui de pisică, ne întrebam ce se aude si am mers sa cercetam. Nu i-am văzut, doar pe mama lor am zărit-o.
Am dus-o în Rizer (eram singurii oameni din parc la ora aia) și am sărutat-o pe pod. Mă îndrăgostisem instant de tot ce era al ei: parfumul, buzele, părul, în special.
Am ajuns acasă. Bine, pe drum ne-am oprit de vreo 2-3 ori să fumăm. Ea se așezase pe pat, eu eram la pc.. nu știam ce fac. Probabil căutam muzică sau ceva, rătăceam prin foldere. Mă privea foarte atentă. Nu știu ce era în mintea ei atunci, nici nu a vrut să îmi spună, dar i se vedea pe chip că era îndrăgostită până peste cap. Și ghici de cine?
Ne-am hotărât să ne băgam în pat, dar nu aveam somn, deși nu dormisem de cel puțin 48 de ore. M-am ridicat din pat și mi-am făcut o cafea (dacă se putea numi cafea, nu avea gust de cafea) Ea râdea de mine. Am mai fumat o țigară, eu fumam la geam. A venit la mine și m-a sarutat, apoi a fugit în pat, iar eu după ea. Mă strângea de mână atât de puternic încât mă durea, dar mă făcea să mă simt cel mai puternic bărbat în momentul ăla.

Ne-am trezit dimineață, adică la 12 încă e dimineață. Nu mai țin minte când a fost ultima dată când m-am trezit dimineață lângă o femeie, restul plecau înainte să adorm. Am coborât repede să cumpăr cafea. Când m-am întors ea era deja îmbrăcată, mă aștepta cuminte pe pat. Am stat și am vorbit o bucată bună de timp, până ni s-a făcut foame. Am coborât iar (stăteam la etajul 4), de data asta să cumpărăm mâncare. Am intrat în Kaufland, rătăceam pe acolo.

„- Data asta te răsfăț eu” mi-a spus în timp ce căuta paste.

Nu știam ce e cu mine. Mă simțeam ciudat, mă comportam ciudat când eram lângă ea și era mereu. Mă asculta când vorbeam, când respirăm și nu-și luă ochii de la mine deloc. Mă pierdeam, vorbeam fără sens, eram îndrăgostit până peste cap și ea-și făcea griji că nu o plac. Îmi spunea mereu asta. Nu păream fericit, spunea ea, dar eram cel mai fericit. Nu reușise nimeni până atunci să mă facă atât de fericit. Pluteam, pur și simplu datorită ei. Am ajuns acasă și s-a angajat să-mi gătească. Paste cu ciuperci și bacon lângă o Busuioacă de Bohotin. Era pentru prima data când o persoană gătea special pentru mine.

Nu pot să spun ce simțeam atunci, nu pot exprimă prin cuvinte. A terminat de gătit singurică (bine, am curățat și eu usturoi, am mai spălat vase :)) ), am mâncat și stăteam pe scara blocului acum, fumam și beam vin. Imediat s-a făcut seară. Nici măcar nu am simțit când a trecut timpul. Vară, etajul 4, căldură mare, țânțari. Stăteam în pat amândoi.

Ion legendă – All of me se auzea din boxe, era melodia noastră. Mâinile ei le căutau pe ale mele și ale mele pe ale ei. Nu mai vorbeam acum, ne sărutam și ne priveam în ochi. Era un sentiment minunat, ne înțelegeam doar din priviri. Era atât de fericită și asta mă făcea și mai fericit. Radia de fericire. Nu reușisem să fac o fată atât de fericită până atunci: râdea la glumele mele proaste, mă completa. Era pentru mine. Eram cu ea de 12 ore și deja simțeam că o cunosc de o viață. Cred că dacă o ceream atunci de soție, accepta fără doar și poate, atât de fericită era. Și cred că poate confirma și ea asta.
„- Sper să nu-ți treacă repede” mi-a zis.
Nimic și nimeni nu putea să schimbe ce simțeam eu atunci. Am adormit. M-am trezit cu un sentiment ciudat, era duminică și ea trebuia să plece. Și-a făcut bagajul, am mai băut o cafea, ne-am îmbrăcat și am plecat spre autogară. Ajunși acolo, aflăm că nu mai sunt locuri în microbus. Am luat o apa la jumate și ea a intrat în vorba cu vânzătoarea de pe peron. În 3 minute își făcuse deja buletin de Galați. S-a oferit vânzătoarea să vorbească cu șoferul microbusului să îi rezerve un loc spunându-i că e o nepoată a dânsei. Nu s-a putut, am plecat spre gară. A luat bilet, stăteam pe peron. Nu spuneam nimic. Nu știam dacă o să se mai întoarcă. Mă tot gândeam că după ce o să se urce în tren, o să uite de mine.

 

gara

A tras trenul în gară, mă simțeam tot mai rău. Mai aveam câteva secunde alături de ea. Nu știam ce vreau să fac, nu știam ce vrea să facă după. Trăiam momentul. A urcat. Aș fi rugat-o în genunchi să rămână pentru totdeauna, dar știți și voi cum stă treabă cu serviciul.

„- Pa.  

– Fără pa!

 – Bine, pa.”

Nu am așteptat să plece trenul, m-ar fi distrus mai tare decât eram. Am urcat în autobus. Primesc un mesaj pe telefon.

” – Am să mă întorc.”

Deja toate îndoielile mele dispăruseră, îmi trecuse și starea aia nașpa. Ajuns acasă, parfumul ei și un tricou uitat intenționat îmi spuneau că totul a fost real. A stat la mine 2 zile și deja eram alt om. Am renunțat la droguri și alcool doar de dragul ei. Și nu că mi-ar fi spus sau ceva. Am simțit pentru prima data în viață că am pentru ce trăi.

„117 pișcături de țânțari și asta doar pe picioare”. Am zâmbit..

Plecase cu 5 ore în urmă, noaptea nu se lasă prea mult așteptată și mă găsește pe mine întins în pat, cu perna pe care a dat-o cu parumul ei, în brațe.

„- Am ajuns „ un mesaj pe telefon. Atunci m-am gândit că pot dormi liniștit. Am încercat, sincer să fiu, dar nu prea am putut. Aveam prea multe în cap. Voiam să fac multe, nu aveam răbdare, voiam să fie lângă mine mereu. Dimineața când mă trezeam, noaptea când adormeam. Mereu.. Îmi era dor tare de ea deja, i-am spus imediat ce a plecat, nu știu dacă m-a crezut. M-am tot gândit la posibilități, făceam calcule, până mi-a dat cu virgulă și am adormit. M-am trezit destul de devreme, pe la 5, cu un chef nebun așa de viață (rar mi se întâmplă asta), i-am lăsat mesaj și am plecat la muncă. Toată ziua m-am gândit la weekendul care se terminase parcă prea repede și la ea. Zâmbeam mereu când îi auzeam numele la radio sau pe stradă, nu mă mai cunoșteam nici eu, poate din cauză că nu am mai fost atât de fericit. Colegii mei deja știau de ea, că le povesteam orice. Cum zâmbea, cum se comporta când era cu mine, cum privea prin mine și îmi mutam privirea de timid ce eram în momentul ăla. Oare ce gândea când mă privea așa? Numai ea știe. Ziua parcă trecea tot mai greu acum. Abia așteptam să ajung acasă să pot vorbi cu ea. Și vorbeam. Orice, oricând. Ne trimiteam poze amuzante, ne dedicam melodii, râdeam. Stăteam în fiecare seară până după 1:00, deși dimineață munceam amândoi. Mă schimbase total. Nu mai ieșeam prin oraș, prin cartier. Doar muncă și inapoi acasă. Iar acasă mă aștepta ea, dar acasă la ea. La mine era doar un laptop ce făcea posibile toate astea. Bine, și internetul.

 

Realitatea începea să-mi dea picioare în cap. Trebuia să merg eu la ea, dar nu luasem banii și eram pe 0. Nu știam ce să fac, clacam, voiam să o văd atât de tare încât eram în stare să-mi vând un rinichi doar că să realizez asta. Și aș fi făcut-o. Cred că trecuse în jur de o săptămâna. I-am spus cum stătea treaba la mine și am întrebat-o dacă poate veni ea, dar mi-a spus că și ea stă prost cu banii și nu știe sigur. Eram trist. Pentru prima dată, banii erau mai importanți decât viață mea atunci. Am căutat să mă împrumut, dar nu am găsit nicăieri. Parcă toate erau împotriva noastră. Joi, convinsă de cea mai bună prietenă a ei (aș vrea să-i mulțumesc prin asta) îmi spune că vine sigur. Eram iar fericit. A 2-a zi am avut ceva treabă dimineață, a trebuit să dezmembrez un Ford cu niște prieteni și ne-am întins cu treaba asta până pe la 9 seara. Era în jur de 7, 7 jumate, ea era pe drum, venea cu trenul de data asta. Mi-a trimis mesaj că ajunge la 22:25 în Galați. Era 9 și eu nici nu făcusem baie, la mine era o mizerie de nedescris și nici bărbierit nu eram. Am fugit repede acasă am strâns cam ce era de strâns, am făcut un pic de curtenie, am făcut baie, m-am bărbierit sau mai bine zis am încercat, mă grăbeam. Era 10 fără 5 când am ieșit pe ușă. Am alergat până în stație, așteptam autobusul 26 care mă lăsa direct la gară. 22:02.

„- Mă simt abandonată. Cred că te aștept în gară..”

 CUM? Nu trebuia să ajungă la și 25? Era a 2-a greșeală din vina mea. Voiam să o aștept că un iubit îndrăgostit ce eram, pe peron. Când am primit mesajul am vrut să fug la gară pe jos, dar am luat un taxi repede și am plecat spre ea. Mă sună, îi spun că ajung în 7 minute. Se simțea în vocea ei că era dezamăgită. Mă urăm pentru treaba asta, deși nu i-am spus niciodată. 7 minute alea mi s-au părut o veșnicie. Mai aveam puțin și țipam la săracul șofer că poate să-i dea în gură mașinii, ce dacă e roșu? Am coborât. Era pe o bancă în față, tristă, pierdută. Și asta doar din cauza mea. Nu m-a sărutat când am ajuns lângă ea și nici nu merităm. M-am așezat lângă ea, mi-am aprins o țigară și stăteam acolo tăcut. Ea s-a luat după mine, și-a aprins și ea o țigară și doar mă privea, nu spunea nimic. Scuzele mele nu aveau nici o valoare. Nu atunci. Am vorbit puțin, am luat-o de mână și am plecat. Era atât de tristă și nervoasă în același timp că m-am decis să o duc pe cel mai lung drum spre casă, să-i treacă supărarea. Gară – Barieră – Micro 39. De 3 ori drumul normal. Cred că m-a înjurat destul de mult în gând că mă împiedecam aproape la fiecare pas. Ajunși în barieră, a cumpărat o sticlă cu vin (care nu ne-a plăcut deloc) ca să sărbătorim venirea ei și am plecat spre casă, încet. O țineam strâns de mână, nu-i dădeam drumul, iar la fiecare 20 de pași o sărutam. Pentru că merita, nu? Am ajuns acasă, am desfăcut sticla, eram tot pe aceeași scară de bloc, fumam și ne priveam. Parcă nici nu trecuse timpul, dar o iubeam acum mai mult decât prima dată. M-a simțit când i-am spus asta, am văzut-o în privirea ei. Asta nu putea să ascundă. […]

Photo0198

Eram iar împreună după mai bine de două săptămâni. În același loc, pe aceași scară de bloc murdară cu un pahar cu vin, dar cu alte vise. Nu vorbea, doar ne priveam în ochi din când în când, apoi încerca să arunce filtrele de la țigări pe geamul din fața noastră. Era ceva intens între noi, mai făceam o glumă din când în când și ea râdea. Atât.

Photo0196

Am intrat în casă. Era 1 : 00. Îmi era puțin foame, așa că i-am spus că-mi fac repede o omletă și mă bag în pat lângă ea. Am mâncat rapid, iar când să mă bag în pat, ea adormise. Am înțeles-o. Era trează de la 6 dimineață, a lucrat până la 16 apoi a mai mers și cu trenul 4 ore. Era extenuată. Mi-am pus o saltea pe jos și mi-am aprins televizorul, butonăm telecomanda. O priveam lung uneori, dormea atât de frumos că și Moș Ene s-ar fi bucurat. Eu însă nu puteam dormi, deși, la fel ca și data trecută nu dormisem cu o noapte înainte să vină ea. Mă gândeam la tot felul de lucruri, stabileam unde s-o duc a 2-a zi, ce locuri să-i arăt. Mă luase somnul într-un târziu. Ațipisem pe la 5 când abia se lumina de ziua, dar nu trece mult timp și mă trezesc. (fiind singur în casă, cunoșteam și cel mai mic zgomot) Se trezește scâncind și buimacă, mă vede jos, lângă pat.  

” – Nuuu” apoi se dă repede jos din pat și se cocoloseste lângă mine, strangadu-mă tare în brațe. Am adormit. Ne-am trezit pe la 12-13 la amiază. M-am spălat pe față și pe dinți, m-am îmbrăcat și am coborât jos să cumpăr țigări și cafea. Când m-am întors ea se spăla pe dinți (ți-ai uitat periuța de dinți la mine, btw). M-am așezat la birou și căutam muzică prin pc. S-a așezat și ea lângă mine, sorbind din cafeaua opărită. Și-a cerut scuze că a adormit seară trecută, dar nu era cazul. Eram ok. Fata care mă iubea era fix în față mea și își arunca picioarele peste ale mele, se juca cu mine, râdeam la câte o poză de pe facebook, apoi se apropia de mine și mă săruta. Era ca într-un basm, unde prințesa trăia clipa alături de prințul ei. Nu ne mai păsa de timp, de ceas, de lume. Eram doar noi doi într-o cameră, era liniște, poate fiecare așteptând momentul să spună ceva. Se auzea doar Ion Legendă – All of me (cântecul nostru), atât. Pe la 4 mă sună mama să mă întrebe dacă sunt acasă că voia să treacă pe la mine. Ea era retrasă, timidă, nu știu ce gândea, dar îi displăcea lucrul ăsta. A venit mama, au făcut cunoștință, le-am lăsat să vorbească. Am mers în bucătărie, căutam ceva de făcut. M-am pus să spăl vasele. Mă mai uitam la ea și în același timp mă uitam și la maicamea, la cum o privește și cum îi vorbește. Îi plăcea mult de ea, mi-a spus ulterior. După ce a plecat, m-am hotărât să-i gătesc. Nici nu știu când s-a făcut ora 18 și trebuia să plec să iau ceva de mâncare. I-am spus ce am de gând și am întrebat-o dacă vrea să meargă cu mine, dar a decis să rămână și să doarmă puțin. M-am îmbrăcat și am plecat. Cumpărasem tot ce trebuie, dar întârziasem deja vreo 25 de minute, i-am spus că mă întorc într-o oră. Nu apuc să deschid ușa la maxi-taxi că și primesc un mesaj:

– Hai mai repede că nu mai pot fără tine” am zâmbit. Era pentru prima oară când voiam să ajung acasă repede, de obicei ajungeam foarte târziu. […]

Am deschis ușa, am lăsat jos ce cumpărasem și ea a sărit în gâtul meu și m-a sărutat. Nu pot să exprim cu cuvinte ce am simțit atunci, nici nu voi încerca. Am coborât amândoi jos, am luat o sticlă cu vin, cafele și am urcat iar. N-am mai plecat nicăieri în ziua aia, am decis să rămânem acasă și să ne bucurăm de timpul care ne rămăsese. Am ieșit iar cu paharele cu vin pe scară, ea tot încerca să arunce filtrele pe geam, acum încercam și eu, dar nu reauseam. A reușit ea într-un târziu:

 ” – Eeeee? sunt boss!” am râs amândoi. Am intrat în bucătărie și m-am apucat de gătit. A vrut să mă ajute și ea, dar nu am lăsat-o, așa că s-a pus să joace Solitaire la pc. Am tăiat, curățat, spălat tot ce aveam pe acolo. Voiam să fac chifteluțe de dovlecei, știam rețeta de la mama unui prieten. Am pus dovleceii dați prin răzătoare într-un bol, două-trei linguri de făină, piper, sare. Nu se lega deloc compoziția mea. Am mai pus făină, iar o lingură și încă o lingură, până am terminat tot pachetul. Acum părea ok, deci m-am pus să îi prăjesc. Nu prea îmi reușea, era prima dată când găteam așa ceva, mă enervam, aruncam ce ieșea și încercam iar. Mergeam să o sărut din 5 în 5 minute, ea intra în joc, dar nu știa că acel sărut mă calma și mă forța să continui să gătesc. Am vrut de multe ori să renunț și să mâncăm altceva, dar sărutul ăla mă ajuta și în plus îi eram dator. N-am gătit pentru nici o altă fată, deci trebuia să fie special pentru că și ea era. boss

După ce am terminat de gătit totul, ne-am pus la masă. Nu ieșise chiar cum mă așteptăm, ba chiar nu mi-au plăcut cum au ieșit, dar ea a spus că sunt gustoase (poate că din cauza că îi era foame), deci am mâncat și eu două. Ne-am umplut iar paharele cu vin, iar vorbeam, iar ne sărutam (” – Dacă ne sărutăm după ce am mâncat usturoi, e clar că ne iubim”). Era deja 12 noaptea, ea zâmbea, nu știu dacă era de la vin sau pentru că făceam eu glume aiurea, cert e că zâmbea și mă făcea și pe mine fericit când o vedeam. Eram îndrăgostit lulica. I-am spus cât de mult o iubesc, știa, și ea mă iubea pe mine. Ne-am așezat în pat, ne țineam de mână strâns și visam cu ochii deschiși. O mai sărutam din când în când; pe frunte, pe obraji, pe gât. I se făcuse pielea de găina, era atât de frumoasă încât o sorbeam pur și simplu din priviri. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. O doream atât de mult. […] Trăisem cea mai frumoasă zi din viață mea și poate că și ea la fel. Am spus zi, că noaptea abia începea..

N-am să vă povestesc ce s-a întâmplat în seara aia. O voi păstra pentru noi. Dimineață aveam un genunchi julit, o inimă care stătea să iasă din piept și desigur, pe ea lângă mine. Stăteam la birou, ea în pat, în față mea. Se tot uita la tatuajele de pe mâna mea. Parcă nu îi convenea ce e scris acolo, deci i-am dat un marker și am lăsat-o să facă ce vrea cu mână mea. D-ul de pe mâna mea acum provenea de la ea, nicidecum de la altele, așa mi-a scris și în suflet, n-am vrut să afle asta, dar acum că citește nu mai pot face nimic. Era 12, se pregătea să plece. Voia să-i pun muzică pe telefon, să aibă ce asculta patru ore, iar cum nu mergea să-i pun fără Kies i-am dat cardul din telefonul meu. (cred că și acum ascultă muzica mea) Am luat un taxi spre gară, ea mă săruta și mă strângea de mână. Am coborât, a cumpărat cafea și stăteam pe peron și fumam. Trenul nu s-a lăsat foarte mult așteptat și trebuia să plece. Era ca o despărțire, așa mă simțeam. În fine, a urcat și am plecat. Când aproape să ajung acasă îmi trimite mesaj: ” – Intră în My Pictures!”

fericire

A fost o surpriză plăcută, demnă de o femeie super îndrăgostită. I-am și spus asta și mi-a trimis alt mesaj: ” – Am vrut să-ți scriu și cu ruj pe oglindă, dar îți lua o veșnicie să cureți după.” […]

bilet

Nu ne-am văzut o vreme după ce a plecat, cred că vreo două luni. I-am promis că mă duc eu la ea, dar am rămas fără serviciu, fără bani, fără nimic. M-am băgat în combinații dubioase cu droguri din care ori ieșeam cu bani mulți, ori sfârșeam la pușcarie. Voiam să mă mut în București pentru ea, să-mi închiriez un apartament, să-mi găsesc alt job, să pornesc pe un alt drum alături de ea, să-i fiu aproape mereu, oricât ar fi fost nevoie. Pur și simplu nu s-a putut atunci, combinația nu a ieșit cum mă așteptăm și cu greu am ieșit întreg. Timpul era împotriva noastră acum. Începusem să-l urăsc. Începusem să ne certăm din cauza asta. Nu ne vedeam, abia vorbeam la telefon sau pe internet. Începuse să se piardă, să clacheze, avea probleme pe care nu le împărtașea cu mine, nu voia să știu nimic, era tot mai rece, distantă, îmi vorbea urât, nu-mi mai răspundea la mesaje, nu mă mai surprindea cu câte un mesaj dimineața, deși eu îi trimiteam aproape zilnic. Începusem să-i fac rău fără să vreau și fără să-mi dau seama. Eram suspicios, gelos, posesiv. A avut o perioadă în care nu voia să vorbească cu nimeni, nici măcar cu mine. Am încercat să o ajut, dar încercarea mea s-a dovedit a fi în zadar. Mi-a cerut spațiu și i l-am oferit într-o anumită măsură. Mi-a trimis mesaj după vreo două săptămâni în care nu vorbisem.

” – Tu de ce mă iubești..?”

Nu i-am spus atunci de ce. Eram supărat pe ea, mă făcuse să urăsc multe lucruri la mine doar pentru că se îndepărtase atât de mult încât inimile noastre nu mai băteau pe același ritm. S-a supărat foarte tare, îmi reproșa că nu o iubesc, că îmi bat joc de ea, că nu știu de ce o iubesc, etc. Nu i-am spus de ce o iubesc pentru că voiam să îi spun asta în față, nu printr-un mesaj pe telefon, nu avea valoare pentru mine acel mesaj, dar pentru ea era foarte important, voia să știe atunci și punct. Am stat câteva zile să-mi găsesc motivele și să-i spun de ce o iubesc. Am postat asta pe pagina mea de facebook:

„Am iubit-o nu pentru că e frumoasă și că merită să-i amintesc asta zilnic, nici pentru că mă ridica la cer când zâmbea la glumele mele slabe, nici pentru că a fost cea mai tare persoană pe care am întâlnit-o, ci pentru că eram eu atunci când eram cu ea, nu am mai fost de mult eu și îmi era tare dor de mine, pentru că alături de ea mi-am amintit de copilărie, de nopțile pierdute vorbind, deși a 2-a zi dimineață plecam amândoi la muncă buimaci. A fost iubirea aia de la 15-16 ani, când copil fiind, soarele se învârtea în jurul ei, stelele priveau tăcute, iar luna ne cânta cântecul dragostei, parcă. Am urmărit-o când se îndrăgostea de mine și îmi plăcea. De fapt iubeam asta. Nimic nu e mai frumos pe lume decât să vezi o femeie cum se îndrăgostește, treptat. Pașii exacți, parcă urma un tipar anume. Am iubit-o pentru că m-a salvat, eram pierdut, ascuns undeva în lumea mea și nici nu căutam ieșire și nici tratament. Mi-a arătat care e adevăratul scopul al vieții, ce credeam eu era greșit. Am iubit-o pentru că era tot ce visam, tot ce respiram. A fost motivul pentru care luptam, pentru care înduram orice efort, fizic și mintal. Mă trezeam dimineața fericit și nu mai eram singur. Singurătatea e grea, numai eu știu cât. Am fost fericit o clipă, iar când ești fericit nu poți scrie piese triste, de asta și renunțasem, cel puțin pentru o vreme. Eram în stare să-i ofer orice, dar, timpul, prietene, nu a vrut să închidă ochii, măcar pentru o secundă, nu aș fi avut nevoie de mai mult. O iubeam pentru că mă ambiționa și era acolo când clacam când altele m-ar fi părăsit instant. Încetasem să mai cred în dragoste, adică știam că e acolo, undeva, dar nu și pentru mine. Îmi e dor de ea, de mine, de tot ce formam noi. Pentru asta îi mulțumesc.”

Mi-a mulțumit pentru asta, doar că era prea târziu. Sentimentele ei pentru mine au făcut cancer și erau în ultima fază, așteptau să moară. La fel eram și eu. Trist, depresiv, cu o tonă de atacuri de panică și toate cele. Nu mă mai cunoșteam, nu voiam nimic. O voiam doar pe ea, voiam să se îndrăgostească iar de mine și aș fi fost în stare să fac orice ca s-o recuceresc.

september

Septembrie.

Începusem să vorbim iar, dar era la fel de rece, nu o mai mișca nimic, nici măcar vorbele mele frumoase. Voia să fiu lângă ea, să adoarmă în brațele mele seara, să știe că e cineva lângă ea. Se amăgea singură, mi-a spus. Am hotărât într-un târziu să salvăm relația. Ne-am propus să ne vedem. Zis și făcut. Adică doar zis că de făcut n-am mai făcut-o. Stătea și ea prost cu banii, eu aveam ceva pus deoparte. I-am spus să vină ea la mine și mi-a spus că se gândește. Mi-a lăsat mesaj că vine, a 3-a zi i-am trimis să aibă de drum. Trebuia să vină într-o vineri, dar cum a scăpat târziu de la serviciu, nu a prins loc în maxi-taxi și nici tren nu mai era la ora aia. Mă pierdusem iar.

” – N-am prins loc. Îmi vine să plâng. Parcă totul e împotriva noastră. Te iubesc!! ”  

A fost cel mai sincer ” Te iubesc” pe care mi l-a spus. L-am simțit până în adâncul inimii. Eram și trist și fericit în același timp. Trist pentru că nu a putut veni atunci și fericit pentru acel „te iubesc”. Am renunțat săptămâna aia, urma să ne vedem vinerea ce urma, dar nu s-a mai întâmplat, în ciuda eforturilor mele. Murise aproape tot ce simțea pentru mine. M-a sunat într-o seară târzie de Octombrie. Mi-a spus ce gândea, mi-a spus că renunță, că s-a săturat să se amăgească. O dezamăgisem. Nu am fost lângă ea când a trebuit, nu am mai putut s-o fac fericită. S-a refugiat în brațele altcuiva. Poate că așa a fost mai bine pentru ea, cine știe?

Nu știu dacă știți expresia: „mental breakdown”, cădere emoțională sau de depresie majoră. Îm izbucnit în plâns imediat ce mi-a închis (nu mai varsasem o lacrimă de când a murit Mihai), m-am simțit gol pe interior, viața mea se terminase, toate visele mele au fost ucise și sentimentele abia stăteau să nu fugă. M-a sunat la 10 minute după ce mi-a închis să mă întrebe dacă sunt bine. I-am spus că da, sunt ok, dar nu știa că m-a ucis. Nu mai aveam planuri de viitor, nu mai mergeam la muncă, nu mai mâncam, nu mai dormeam. Fumam și beam. Mă pedepseam pentru că am fost incapabil s-o țin lângă mine. Începusem să-mi fac rău fizic doar că să scap de durerea din suflet. Mă îndreptam ușor spre autodistrugere, ba chiar voiam să mă sinucid. Nu aveam alternative.

„Crize de anxietate, teamă, dezamăgire. Îmi e teamă de mine, teamă de ce aș putea face. Mă simt rău, trist, e pentru a 2-a oară în viață în care îmi doresc moartea atât de mult. Mă doare sufletul atât de mult încât mă rănesc fizic doar că să verific dacă mai sunt viu. Și sunt, spre disperarea mea. Gândul poate ucide!

Încerc să scriu, dar scrisul nu mă mai ajută. Drogurile mă fac fericit doar pentru o perioadă scurtă de timp. Îmi vine să plec, dar oricât de departe aș ajunge, gândurile sunt aici. Somn nu mai am, nici nu știu când am dormit ultima data. Fiecare relație prin care am trecut m-a întărit, m-a făcut puternic la suprafață, dar în interior e furtună. Nu mă mai gândesc la viitor. Nu știu ce o să fac mâine. Nici să plâng nu pot, plânsul m-ar ajuta enorm acum. Dragostea moare încet, i-a tăiat aripile și se zbate plină de sânge lângă mine. Sunt neputincios. 4 pereți, o cană cu cafea, un pachet de țigări și o lamă de cuțit care flirtează cu mine. Moartea e un ideal pentru mine, dar dacă aș muri acum, chiar în clipa asta, aș fi dezamăgit. Prefer să suport durerea, doar asta mă mai ține în viață. După fiecare relație terminată rămâneam cu speranța, iar acum am pierdut-o și pe aia. Poate că dramatizez, însă copilul din mine plânge. Am iubit-o mult, mai mult decât am iubit pe oricine, însă eforturile mele s-au dovedit a fi în zadar. Îmi pare rău că nu am avut destul timp. Niciodată n-am pus preț pe timp. Pierdeam nopțile aiurea, scriam texte, făceam muzică. Nu-mi păsa de timp. Eram trist dar și fericit, mă recuperam. Credeam că n-o să mă mai îndrăgostesc, dar s-a întâmplat și nu am știut când să mă opresc. E că la droguri, ți se păr bune până când începi să te stingi. Și tot le dorești. Dragostea pentru mine acum nu mai există, pot trăi fără ea deci nici nu o doresc. O să treacă timp, n-am să mă vindec. E trist că nu există un dispozitiv care să-ți șteargă amintirile, sentimentele. Ce fericit aș putea fi. Așa mă mint în fiecare minut. Sunt gol, doar o carcasă de carne pe care o controlez involuntar. Am trecut prin multe, însă nimic nu m-a distrus. Până acum. Nu mai vreau nimic. Mâncarea nu mai are gust, nu mai vreau să văd pe nimeni. Mă izolez, sufăr și scriu. Nici nu mai știu cine sunt, de data asta m-am pierdut de tot. Ăsta e un mesaj din partea mea pentru toți oamenii ce sunt în aceeași stare, simt aceleași lucruri. Sinuciderea nu e o soluție, deși noi, sinucigașii, o simțim la orice pas. Știu că acum spui că sunt penibil, că e doar o pi*dă, că nu merită, dar când toți prietenii merg la casele lor și rămâi singur, parcă lama aia de cuțit începe să-ți zâmbească. E greu. E foarte greu să suporți, mai ales când iubești pe cineva atât de mult încât ești în stare să-ți dai viața pentru ea. Suportă! Fii fericit că măcar ai rămas cu durerea. Eu sunt. Simt că trebuie să închei pentru moment și să mă semnez. Cine știe dacă apuc ziua de mâine.” Aveam des crize de anxietate, uneori țineau chiar și două ore. Mă plimbam pe străzi aiurea, prin ploaie și frig, pe timp de zi și pe timp de noapte, nu-mi mai păsa în ce direcție se îndrepta viața mea. Nici măcar ea nu putea să-mi schimbe starea. Și nici nu a încercat măcar. Ea era fericită cu altcineva (nu trebuie să te simți vinovată, nu te condamn), eu o vedeam în toate fetele cu care mă întâlneam. Am renunțat la gândul de a mă sinucide. Nu ar fi corect față de familie și în plus viață e frumoasă, cu bune și cu rele, trebuie doar să suportăm. Știu cum e când nu vrei să mai trăiești, când toate sunt împotriva ta, când nu găsești nici o portiță de salvare. Crede-mă, am fost acolo. Și încă trăiesc. Când nu găsești un sprijin în jurul tău, ai încredere în tine, stabilește-ți un ideal și luptă că să se îndeplinească. Ăsta e sfatul meu. De curând am început să vorbim, dar înainte de asta, i-am scris:

„Te-am lăsat să adormi că să fiu sigur că citești asta când te trezești. Și poate o să și zâmbești. Măcar un zâmbet mic. Îți vorbesc frumos pentru ceea ce ești. Nu-ți pot vorbi altfel. Ești o persoană minunată, din cauza asta încă sunt aici lângă tine. Nu am vrut niciodată să mă împac cu o fostă iubită, tu ești prima și poate și ultima, cine știe. Cert e că te vreau înapoi cu totul.. ești pentru mine. Citeam din ce am vorbit noi la început și mi-am dat seama cât de mult ne asemănăm la caracter, poate și din cauza asta. Nu caut răspunsuri acolo unde nu sunt. Am fost un prost, m-am culcat pe o ureche și am pierdut probablil cea mai bună persoană pe care am întâlnit-o. Îmi lipsești, pff, nici nu îți imaginezi cât. Prima dată am crezut că e obișnuință, că vorbeam mereu, eram obișnuit să mă iubești și să fii acolo pentru mine, dar am realizat de curând că nu e așa. Te iubesc din tot sufletul și sunt în stare să sacrific tot ce mi-a mai rămas ca să te recuceresc. Nu ți-am făcut niciodată o declarație de dragoste, simt că a venit timpul să o fac. De multe ori m-am gândit că relația asta a fost doar în capul meu, dar te-am simțit de multe ori aici și mi-am dat seamă cât de mult mă înșelam. Te fastaceai, te pierdeai ca apoi să te găsesc eu, te supărai ca apoi să te împac, știu, uneori făceam pe prostul, chiar și când nu era nevoie, și mă supăram când nu era cazul, dar asta sunt. Mă iubeai așa cum eram, vreau să o faci din nou. Știu că am destule minusuri, recunosc, dar nu te-am pus eu să te îndrăgostești de un artist, cu atât mai puțin să mă faci să mă îndrăgostesc de tine. Eu când iubesc, iubesc din tot sufletul. Orgoliu nu mai există, din cauza asta par slab. Sunt perfect conștient de ce am de făcut, n-o să muncești ca să mă întreții pe mine, ba din contră, am să muncesc atât de mult încât, pe viitor, să nu mai fie nevoie să muncești și tu, ci să faci ce îți place ție (dar să nu cânți, deși vocea ta e minunată).  

Tu ai clădit bărbatul cu care vorbești acum. Înainte să te cunosc munceam doar că să am un ban să mă întrețin, acum fac orice că să pot să iau un apartament acolo, sau cel puțin să plătesc o chirie pe juma de an, ca să nu am probleme până îmi găsesc ceva stabil de muncă acolo. Nu mă gândeam la viitor prea mult, dar trec anii, mami, și eu încă nu am casa mea, mașina mea, soția mea, copilul meu. Ți-am spus că vreau să formăm o familie cand timpul ne va fi prielnic, trebuie că și tu să vrei. Nu îți scriu astea că să schimb ceva acum, vreau doar să îți dea de gândit. Poate undeva acolo știi și tu că asta vrei, cu toate că spui că nu. Caută răspunsuri, întreabă-te. Ce și cum? Asta numai tu știi. Mă urăsc doar pentru faptul că nu am știut să te aduc tot mai aproape, să discuți cu mine problemele tale și să mă lași să te ajut, deși de multe ori, cel mai mult te ajuți tu. Și știu că încă mai simți ceva pentru mine, poți să negi cât vrei asta, pentru că te cunosc. Prin gesturile mici pe care le faci îmi arăți. Ți-am spus acum ceva timp că mă pricep la oameni. Nu vreau să-mi fii doar prietenă. Vreau să-mi fii iubită, amică, refugiu, pământ (atunci când sunt haaai), amantă și mai apoi soție. Îți spun sincer, vorbesc foarte serios. Nu m-am gândit la nimeni în felul ăsta. E adevărat că am cerut pe cineva de soție și a acceptat, dar ne băteam cap în cap și am rupt-o. Și tot nu mă gândeam la ea cum mă gândesc la tine, la noi. Pentru că există un noi, la sfârșit. Ai să vezi! Nu îți cer nimic altceva decât să-mi dai șansa să-ți demonstrez că te înșeli. Ți-ai făcut o părere foarte proastă despre mine din câte observ și mă gândesc că nu prea merit asta, din moment ce nu sunt așa. Nu vreau să mă crezi, vreau să îți arăt că nu e adevărat ce crezi tu. Iubirea noastră a fost ceva special, până și tu ai spus asta. În viață ne lovim de diferite bariere, asta nu înseamnă că nu trebuie să mergem mai departe. Am avut ceva probleme în comunicare, recunosc. O să schimb asta. Mi-am dat seama unde am greșit și nu o să fac aceeași greșeală. De ce să dai cu piciorul și să te întrebi cum ar fi fost dacă..? M-am simțit foarte rău în ultimul timp știind că tu poate nici nu te gândeai la mine și mie nu-mi ieșeai din cap, de asta nici nu îți scriam. Dar simt, of, că simți ceva dar încerci să-l ucizi. NU O FACE! Te implor..”

Mi-a spus că n-o să ne împăcăm, dar se minte pentru că o simt, o cunosc destul de bine. O urăsc pentru faptul ăsta. Singurul ei defect. Am să-i dau spațiu, n-am să o mai deranjez. Când o să vrea să vorbim, voi fi acolo pentru ea. Cine știe, poate în viitor vom fi iar împreună. N-am să renunț niciodată la ea, e o femeie minunată din toate punctele de vedere, nu vreau s-o pierd definitiv, am încercat asta o data, dar nu am putut sta departe de ea. O voi face să se îndrăgostească iar de mine, doar am reușit o dată. Am să încerc să-mi stabilesc niște idealuri fără ea, iar când le voi atinge, am să încerc iar. Am s-o aduc înapoi. Sunt sigur c-o să reușesc. Povestea asta nu are un final fericit sau trist, cel puțin atât timp cât încă trăiesc. Am să-mi fac timp să scriu și să îi fac update atunci când ceva important se întâmplă. Am scris-o pentru că voiam să fie acolo, undeva și pentru că trebuia să mă descarc cumva.  Îți mulțumesc pentru timpul acordat, iar dacă ți-a plăcut, te rog să distribui asta pe rețelele de socializare. Știu că sunt oameni care trec prin aceeași stare și cred că povestea mea îi poate ajuta! În zilele noastre, timpul este cel mai prețios. Ai grijă cu cine ți-l cheltui!

Cine e ea? Am cunoscut-o pe internet întâmplător. Am început să vorbim chestii pe care nu mi le mai amintesc exact, mi-a intrat în suflet fără să vrea și am decis să încercam. Ea e cea care mi-a schimbat viața.                                                                                      Ea e lumea mea.

 

Edit: 6 Februarie 2015.

 

Jumătate de Noiembrie, aproape de sfârșit. Îmi dă mesaj pe facebook, îmi spune că e tristă, că se simte singură și vrea să vorbim. O dezamăgise persoana cu care a fost și cred că îi eram refugiu. Am vorbit mult în seara aia, mai mult decât în ultima vreme. Am adormit cu un sentiment plăcut, era în jur de 4 dimineață și tot în aceeași noapte am și visat-o. Era iar lângă mine, cel puțin în vis.

Nu știu cum funcționează subconștientul, dar cumva eram iar bine, parțial vindecat. Am vorbit și a 2-a zi, și a-3a și tot așa, dar că simpli amici. Îmi mai arată poze cu John Legend când îi dădea piesa la tv, dar doar atât. Am continuat așa câteva zile, era Decembrie, era târziu, iar eu eram tot mai gol pe interior. Aveam să petrec sărbătorile singur și trist. Era un lucru cert. Cu vreo 2-3 zile înainte de Crăciun îmi spune că ar vrea să ne vedem, că ar vrea să petrecem revelionul împreună, dar era nesigură. Eu încă din momentul în care mi-a spus îmi făcusem planuri unde să mergem & stuff. I-am și spus treaba asta, dar mi-a spus că nu-mi fac speranțe prea mari pentru că nu știe sigur. Zilele începeau să treacă prea greu, ele treceau greu și așa. Număram zilele, abia așteptam să o văd, nu o văzusem de câteva luni, dar tot era o problemă: banii. Eu nu prea aveam, ea avea de primit. Crăciunul l-am petrecut cu prietenii, în fața unui magazin, cu vin și toate cele. Am vorbit puțin cu ea la telefon, era singură, acasă. Oarecum îmi părea rău că am ieșit atunci, puteam să petrec acel timp cu ea, pe net, și aș fi plecat acasă, dar era deja târziu și voia să meargă la somn. Era 28 sau 29 Decembrie, mult prea târziu. Ea lucra până pe 30, apoi pe 31 trebuia să vină la mine. Eu unul abia așteptam, nu știu ea.. Vorbeam la telefon și o simțeam iar, era femeia de care mă îndrăgostisem la începutul verii și culmea, se îndrăgostea de mine iar. Pe 30 mi-a spus că nu poate veni deși își dorește foarte mult (trenurile nu mergeau și cu maxi-taxi nu voiam eu s-o las) și mi-a promis că săptămâna ce vine, ne vedem sigur că ia și ea banii și îi luăm și eu, aveam cu ce să ne descurcăm. Am acceptat, deși eram dezamăgit; măcar o vedeam Vinerea ce urmă.

Știi sentimentul ăla ce îl aveai când erai copil și abia așteptai să vina Moș Crăciun? Eh, așa eram eu după Revelion, abia așteptam s-o văd, s-o strâng cât pot în brațe și să nu-i mai dau drumul. Bine, până Duminică, când trebuia să plece. Și am așteptat-o. Vineri nu întârzie să apăra, dar înainte de asta, Marți sau Miercuri seară mi-a spus că îi e cam dor de mine, dar mult, deși nu prea o arată. Ea e genul de femeie naturală, adică spune ce simte pe moment, nu prea poate să se prefacă. O cunosc destul de bine și pot să spun că-mi dau seama când îmi ascunde ceva și foarte rar o face.

Știi dragostea aia care zăcea lângă mine într-o baltă de sânge cu aripile tăiate și eu nu puteam să o ajut cu nimic? Ei bine, după câteva momente mi-am revenit și i-am cusut rănile. A supraviețuit, deși era pe jumătate moartă. Și știi de ce? Am sperat! Am sperat că într-o zi să poată zbura iar după bunul plac, să atingă pe cine vrea și când vrea. Și a făcut-o. În locul unde avea aripi, are cicatrici acum, nu mai poate zbura, dar încă sper că într-o zi să-i crească altele.

incotro

„Surprinsă? Am vrut să te las să te trezești, să mă cauți prin mesaje și să nu mă găsești, doar acel mesaj cu noapte bună, să crezi că am uitat sau nu mai știu eu ce și să mă înjuri puțin. Am vrut să ajungi la muncă și să aștepți să-ți scriu. Așa am vrut. Cred că acum ești puțin supărată pe mine că te-am făcut să aștepți, dar sper că merită. N-am dormit aseară, dar am dormit ieri mai toată ziua, nu-ți face griji. E ciudat că doar când îți scriu așa mă simți. E ciudat că doar așa pot să-ți vorbesc acum, când sunt aici, dar promit să schimb totul când voi fi lângă tine. Îmi pare rău că nu am fost lângă tine când ai avut cea mai mare nevoie, mă urăsc și știi cum mă simț. Să nu crezi altceva. Regret. De fapt regret multe. Regret că te-am lăsat să te îndepărtezi, regret că îți spuneam că ajung acasă în 10 minute și ajungeam după o oră, regret că n-am știut cum să te țin aproape, pentru că te-am îndepărtat cu gelozia mea uneori, cu stările mele și cu restul. Știu ce simt și știu ce vreau. Te iubesc și te vreau lângă mine mereu, deși nu am știut cum să-ți arăt asta atunci. Îmi pasă de tine, mă gândesc mereu dacă ești bine, dacă ai răcit, dacă ai mâncat sau dacă ai țigări. Mă gândesc mereu la tine, în fiecare clipă, în capul meu e un du-te vino după tine. Îmi e dor, de fapt îmi e atât de dor de tine încât mă doare. Nici nu știi cât. Ți-aș arăta dacă aș putea dar nu pot compara cu nimic dorul. Îmi e dor să te privesc cum dormi, cum zâmbești, cum mă privești. Pentru mine era ca un drog, poate de asta eram și așa timid și prostuț când erai lângă mine și vorbeam tot felul de prostii doar că să te fac să râzi. Îmi plăcea asta. Îmi amintesc cad mi-ai spus că îți place de mine mult, îmi amintesc când mi-ai spus prima data „te iubesc”, îmi amintesc când mi-ai zâmbit timidă prima data, îmi amintesc tot ce am trăit lângă tine. TOT. Reușeam să te fac fericită și o să reușesc mereu, pentru că sunt stăpân pe sentimentele mele și știu ce vreau. Nu vreau să fii tristă, vreau să zâmbești mereu pentru că așa te țin minte: fericită. Vreau să te văd mai mult decât orice și sper să ne vedem vineri. Mereu sper și mă aștept să vii și tu știi asta. Abia aștept să mă mut acolo, parcă nu mai trece luna o data, iar dacă vei plecă, te-aș urma oriunde, să fii sigură de asta. Trebuie să plec la muncă, dar o să vorbim când mă întorc. Să ai o zi minunată și mult spor la serviciu. Te sărut.”

Pe 16 Ianuarie mi-a scris iar.

somnul

Îmi făcusem planul să mă mut în Martie acolo, am strâns ceva bani dar acum nu mai contează. Povestea se termină brusc într-o seară rece de Februarie. După prea multe încercări eșuate de a ne vedea, am renuntat. Ea l-a ales pe el, cum a făcut-o mereu. Am ales să o șterg din amintiri, nu știu dacă voi putea, știu doar că povestea noastră va dăinui veșnic.

„Dragostea nu înseamnă patul, nu înseamnă dorințele fizice, înseamnă mult mai multe; înseamnă încredere, înseamnă susținere, înseamnă îndemnuri, înseamnă creștere și dezvoltare, înseamnă un zid de cărămizi, construit bucată cu bucată cu mâinile ambilor parteneri. Nu toți bărbații sunt superficiali, nu pentru toți bărbații dragostea înseamnă sex și dorințe fizice, nu înseamnă trofeul pe care îl arăți oriunde mergi înseamnă să simți partenerul, înseamnă să vibrezi cu el, înseamnă să vrei să fii totul cu el/ea, nu doar el și ea, ci amândoi. Părerea mea strictă este că, dacă renunți la o iubire doar pentru că nu e așa cum ți-ai dorit tu, nu prea mai este iubire.. iubirea înseamnă să iubești imperfecțiunile partenerului, ceea ce îl face deosebit, și diferit față de restul, unicitatea felului de a fi..” […]

 

Am devenit instabil. Cum mult efort reușesc să mă controlez, îmi vine să-mi bag pula în tot și să trântesc tot ce am în mâini sau să dărâm tot ce văd în față. Noroc de colegul meu, Mihai, cu care mai râd și mă liniștește de fiecare dată când simt că pierd controlul. ” – Hai mă Silviu, mă. Trebuie!”

M-am întâlnit Marți seară cu Diana la o cafea, am discutat anumite chestii, etc. E cel mai ciudat să te întâlnești cu o fostă. Nu știi ce să-i zici, nu știi cum să o privești. Am fost cât mai natural și cât mai rece. Mi-am dat seama că nu mai simt nimic pentru ea și nici ea pentru mine. Doi străini cu un trecut special și m-a făcut să mă întreb: De ce?
De ce întâlnim persoane care devin universul nostru propriu ca apoi să îi îndepărtăm din pricina lipsurilor?

De ce nu putem trece peste anumite piedici pe care viața ni le-am pus în cale? Și nu mă refer la piedici palpabile, legate de bani sau bunuri materiale.

De ce renunțăm sau mai bine zis, de ce alegem să renunțăm la ceva ce nu ne mai aparține fizic? fără a mă îndreptă spre penibil.

Sunt foarte multe întrebări la care nu le găsesc un răspuns care să mă mulțumească,  asta am și discutat cu ea. M-a sfătuit să renunț cum am renunțat și la ea și la cele de după sau de înainte. Îmi e foarte greu să renunț la ceva care face parte din mine, vital, ceva ce iubesc cu tot sufletul, că inima mea a rămas la ea. E ca și cum aș renunța la viață, dar trebuie să o fac. Trebuie să dispar și să ucid tot, asta e singura soluție la care mă duce gândul în momentul asta.

Nu e vinovată pentru ce s-a petrecut între noi, eu sunt. Nu i-am acordat destulă atenție, nu  am fost lângă ea când a avut nevoie cel mai mult, nu am putut să-i demonstrez cât de mult o iubesc. Așa fac mereu, rareuri reușesc. Din cauza asta mă pierd mereu și mă încui în mine. Mă întreb mereu: Cine ar iubi o persoană ca mine? (fără să pară că mă milogesc, nu am nevoie de nimic, sunt bine așa, mulțumesc.)

 

23 Februarie, ora 02:20,

Am visat-o iar, de fapt o visez la fiecare 2 zile, de obicei când merg devreme la somn. Mă trezesc speriat, confuz, gol, transpirat. Nu îmi amintesc visul în totalitate, știu doar că îmi lipsește mult, iar lucrul ăsta mă macină. I-am cerut să nu mai vorbim, dar după vreo săptămâna mi-a scris iar. N-am putut să nu-i răspund, deși mi-am promis să șterg tot ce îmi aduce aminte de ea.

Nu vreau să fie ăsta sfârșitul.

dd

19 Martie 2015,

Nu am ținut pe nimeni în viața mea cu forța, cu atât mai puțin; nu am implorat pe nimeni să rămână pentru mine, alegerea le-a aparținut întotdeauna. De fiecare dată la sfârșitul unei relații am rămas cu „datorii” neplătite, cu vorbe nespuse la timpul lor și sentimente ce nu am apucat să le împărtășesc cu fiecare din ele.  Mereu am căutat o cale de împăcare, deși am știut de fiecare dată că acea relație nu va fi ca înainte și va sfârși la fel.

Nu pot să-i fiu prieten, deși știu că are nevoie nevoie de mine acolo, mereu. Nu pot s-o fac, pur și simplu. Nu mai vorbim; începuse să-mi facă și mai mult rău de când mi-a spus că rămâne cu el, poate e mai bine așa. Măcar nu mă mai mint și nu-mi mai fac speranțe aiurea, pentru că simpla ei prezență îmi face rău, fiecare amintire cu ea mă ucide încet, dar îmi place să-mi amintesc și îmi amintesc totul de parcă aș privi un film. O caut în mulțime când sunt la muncă, mă gândesc că ar fi vrut să-mi facă o surpriză și să apăra așa, pe neașteptate. Dar nu.

Nici măcar nu se gândește la asta (nu o condamn, nici eu n-aș face-o dacă aș fi în locul ei).  O caut în fiecare seară după serviciu prin mesaje, dar nu e nici acolo. Nu o mai găsesc. Am pierdut-o. Definitiv de data asta. L-a ales pe el, cum a făcut-o mereu. Din cauza asta nici nu o mai caut. A renunțat la mine mult prea ușor, de parcă aș fi fost vreun telefon vechi și m-a aruncat într-un sertar vechi și gol când a apărut altul nou.

Nu mai există comunicare între noi, nu mai avem ce să ne spunem. Am făcut amândoi greșeli ce nu pot fi iertate acum, ci doar uitate, în timp; orice încercare de abordare venită din partea mea e blocată de un refuz involuntar (poate), automat, de un mecanism defensiv. De parcă creierul ei a dezvoltat un soft elegant de block special pentru mine.

Nu o mai înțeleg, e ca vremea din Irlanda. Nu o mai cunosc, deși cred că nu am cunoscut-o niciodată. Mereu era altfel, mereu mă fascina prin lucrurile simple pe care le făcea, zâmbeam mereu când îi auzeam vocea. Acum nu mai zâmbesc, doar râd uneori. Spun că nu am cunoscut-o pentru că nu știu care e mâncarea ei preferata, nu știu ce muzică îi place mai mult, nu știu ce culoare preferata are, ce făcea înainte să ne cunoaștem; lucruri simple care pentru mine contează. Știam, în schimb, că e pentru mine. Ne înțelegeam din 2-3 cuvinte, nu era necesar să vorbim ca să știu ce vrea, ce simte, ce nu e în regulă. De asta o iubeam atât de mult.

Îmi e atât de greu să-i spun „Adio„, dar trebuie. Acum mai mult ca oricând.  Îmi pare foarte rău că trebuie să fac asta.
Zorro,

Ai vrut să mă cunoști, dar nu ai vrut să-mi știi problemele, nu ai vrut să fii implicată în viața mea total, ca și restul. Nu ai vrut să știi de ce nu aveam bani atunci, nu ai vrut să știi de ce stăteam în chirie, nu ai vrut să știi nimic ce ține de rău și de mizerie.

M-ai judecat după anumite fapte ce le-am făcut în trecut, dar nu ai fost curioasă măcar să știi ce și de ce am ales asta, de ce am prietenii pe care-i am și de ce viața mea se îndrepta spre neat. Asta nu te-a interesat.

Nu ai vrut să ne mutăm împreună, nu ai vrut să-mi știi frustrările și nici măcar să te pui în situație mea, să vezi cât de multe îndur și cum mă simt când fac asta. Mi-ai spus că fac figuri în privința locului de muncă, dar nu ai muncit cot la cot cu mine că să vezi cum e.

Nu ai vrut să știi la câte am renunțat că să mă pot muta acolo și să fiu aproape de tine, lucru care n-am reușit sau poate n-am mai vrut să-l duc la bun sfârșit. Și nu din cauza mea. Mi-am promis că astăzi să fiu sincer cu mine și să-ți spun totul, fără rețineri, pentru că știu că citești.

Nu ai vrut să știi cât de mult ofer și nu primesc înapoi nimic, nici măcar un zâmbet sincer. Nu ai vrut să mă cunoști. De asta îmi pare rău,

 dar pe de altă parte,
 
 Am să-ți duc mereu dorul într-un fel. N-am să încetez niciodată să-ți mulțumesc pentru că m-ai salvat, că ai fost acolo când nimeni nu avea timp pentru mine, când eram un om din mulțime, și m-ai înțeles mai mult sau mai puțin când nici eu nu mă înțelegeam.

Mă bucur că te-am cunoscut, de asta din toate poveștile mele de dragoste, asta e preferata mea.

Știu că ai să mă cauți în toți bărbații pe care-i vei cunoaște și care te vor iubi pentru ce ești, iar când te vei simți pierdută, gândește-te că m-ai făcut pe mine să te iubesc și cum, atunci când credeam că nu mai există dragoste și nu-mi planificasem să iubesc prea curând. Și eu am să te caut în unele femei și am să le iubesc extrem de mult, dar niciodată că pe tine. Și  știu că știi asta.
 
 Trăiește-ți viața cum vrei și nu cumva să lași pe cineva sau ceva să te schimbe. Fii tu însuți, așa cum ești tu, indiferent de situație.
 
 Îmi pare rău că ai început să te temi de lucrurile ce le simțeai pentru mine, îmi pare foarte rău, dar tu ai ales și trebuie să suporți, la fel ca mine, eu am să te urmez si am să fiu fericit. Știu că după zeci de relații eșuate, vom găsi amândoi calea unul către celălalt, nu-ți face griji.
 
 Trebuie doar să lăsăm timpul să-și facă datoria.
                                                                                                   Să ai grijă de tine, te rog
 
                                                                                                                                    Silviu.

 

 

Anunțuri